Albert Camus MITUL LUI SISIF

Jan 17, 2012

O, suflete al meu, nu năzui la viaţa nemuritoare, ci epuizează domeniul posibilului.

PINDAR

(Pythica a IlI‑a)

ABSURDUL ŞI SINUCIDEREA

Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat impor­tantă: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea. Aces­tea sunt doar jocuri; dar mai întâi trebuie să răspunzi. Şi dacă e adevărat, după cum susţine Nietzsche, că un filosof, pentru a fi vrednic de stimă, trebuie să dea primul exemplul, înţele­gem cât de important este răspunsul, de vreme ce el va pre­cede gestul definitiv. Iată nişte evidenţe sensibile inimii, dar pe care trebuie să le adâncim pentru că mintea noastră să le vadă limpede.

Dacă mă întreb după ce judec că o anumită problemă cere un răspuns mai grabnic decât o alta, îmi răspund că după acţiunile la care obligă. N‑am văzut pe nimeni murind pentru argumentul ontologic. Galilei, care deţinea un adevăr ştiinţific de mare importanţă, s‑a lepădat de el cum nu se poate mai uşor de îndată ce şi‑a văzut viaţa în primejdie, într‑un anume sens a făcut bine. Pentru acel adevăr nu meri­ta să mori pe rug. E cu desăvârşire indiferent dacă Pământul se învârteste în jurul Soarelui sau dacă Soarele se învârteşte în jurul Pământului. Mai exact, lucrul nu are nici cea mai mică însemnătate. În schimb, îi văd pe mulţi oameni murind pentru că socotesc că viaţa nu merită să fie trăită. Îi văd pe alţii lăsându‑se, în chip paradoxal, ucişi pentru ideile sau ilu­ziile pe care le oferă o raţiune de a trăi (aşa‑numita raţiune de a trăi este totodată şi o excelentă raţiune de a muri). Consider deci că întrebarea care cere cel mai grabnic răspuns este aceea de a şti dacă viaţa are sau nu un sens. Cum să‑i răspundem? În legătură cu toate problemele esen­ţiale, înţeleg prin asta toate problemele care implică riscul morţii sau care amplifică în om pasiunea de a trăi, nu există, probabil, decât două metode de gândire, cea a lui La Palisse şi cea a lui Don Quijote. Numai echilibrul între evidenţă şi lirism ne poate îngădui să avem acces în acelaşi timp la emoţie şi la claritate. Fiind vorba de un subiect atât de umil şi totodată atât de patetic, dialectica savantă şi clasică trebuie aşadar să lase locul, fapt de la sine înţeles, unei atitudini de spirit mai modeste, care să purceadă în acelaşi timp din bun‑simţ şi din simpatie.

Despre sinucidere nu s‑a discutat până acum decât ca despre un fenomen social. Dimpotrivă, e vorba aici, pentru început, despre raportul între sinucidere şi gândirea individuală. Un gest ca acesta se pregăteşte în adâncurile tăcute ale inimii, precum o mare operă. Omul însuşi îl ignoră. Într‑o seară, îşi trage un glonţ în cap sau se aruncă în apă. Despre un admi­nistrator de imobile care se omorâse, mi se spunea cândva că în urmă cu cinci ani îşi pierduse fata, că de atunci se schim­base mult şi că întâmplarea îl „rosese pe dinăuntru". Nu există cuvânt mai exact. A începe să gândeşti înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru. Societatea nu are mare ames­tec în acest început. Viermele se află în însăşi inima omului. Acolo trebuie căutat. Acest joc mortal, care duce de la luci­ditatea în faţa existenţei la evaziunea în afara lumii, trebuie urmărit şi înţeles.

O sinucidere are multe cauze şi, în general, cele mai apa­rente nu sunt şi cele mai eficace, foarte puţini oameni se si­nucid (ipoteza nu e totuşi exclusă) fiindcă aşa au hotărât. Criza este aproape întotdeauna declanşată de ceva incontrolabil. Jurnalele vorbesc adesea de „necazuri intime" sau de o „boală incurabilă"[1]. Sunt explicaţii valabile. Dar ar trebui să ştim dacă, în acea zi chiar, un prieten nu i‑a vorbit pe un ton indiferent acelui deznădăjduit. Vinovatul este, în acest caz, prietenul. Căci indiferenţa lui poate fi de‑ajuns spre a preci­pita tot dezgustul şi toate resentimentele aflate până atunci în suspensie.

Dar dacă e greu să fixăm momentul precis, demersul sub­til în cursul căruia spiritul a pariat pentru moarte, putem to­tuşi să tragem, din chiar acel gest, toate consecinţele pe care el le presupune. A te omorî înseamnă, într‑un sens, şi ca în melodramă, a mărturisi. A mărturisi că eşti depăşit de viaţă sau că nu o înţelegi. Dar să nu mergem totuşi prea departe cu aceste analogii şi să ne întoarcem la cuvintele curente. A te omorî înseamnă a mărturisi că „viaţa nu merită să fie trăită". A trăi, fireşte, nu‑i niciodată lucru uşor. Continuăm să facem gesturile pe care ni le comandă existenţa, pentru multe motive, din care primul e obişnuinţa. A muri din propria‑ţi voinţă presupune a fi recunoscut, fie şi numai instinc­tiv, caracterul derizoriu al acestei obişnuinţe, absenţa oricărei raţiuni profunde de a trăi, caracterul nesăbuit al zbuciumului cotidian şi inutilitatea suferinţei.

Descarca materialul complet aici :